Orasul ingerilor...si al sufletelor pierdute
Deva, judetul Hunedoara, un oras mic din Romania. Sunt de 19 ani pe lumea asta, m-am nascut in orasul asta, am crescut aici printre blocurile murdare si reci, aici am iubit, aici am suferit, aici am sperat, aici mi-am pierdut speranta.
21 mai 1990, anul cand am deschis ochii...uneori am avut momente cand as fi dorit ca acest lucru sa nu se fi intamplat. De ce? Simplu...am vazut prea multe, am trait multe, am cunoscut multa lume si am ramas cu amintiri care ma vor bantui pana in momentul cand imi voi da ultima suflare.
Ce vorbesc eu in articolul asta? De ce postez balaria asta pe blog? Din nou e simplu, simt o durere mare in suflet cand vad ca am avut multe vise spulberate in acest oras, tot ce mi-am propus nu s-a realizat, am intalnit numai esecuri. Am dezamagit multa lume, am mintit multa lume, am promis multe...am esuat. Intr-un oras mic ca asta nu poti realiza multe si mi-am dat seama de acest lucru foarte tarziu. De mic am crezut in mine si in cei care ma inconjurau, am fost de parere ca multe lucruri bune se pot intampla aici. M-a durut cand mi-am dat seama ca e imposibil. Am crescut intr-un oras mort...fara viitor, cu lume rea, aflata doar pe interes. Am avut multi prieteni cu care chiar am impartit o paine, tovarasi pe care i-am considerat ca fiind pe viata. Dintr-o foaie A4 pe care erau trecute numele lor am inceput sa tai..am tot taiat pana am ajuns la o mana de oameni, unii care ar renunta la multe pentru a fi alaturi de mine.
Imi vine sa plang cand vad cate mizerii am facut pe tot parcursul vietii, la cata suferinta am cauzat, la cata dezamagire...e trist, sunt trist...e rau. Cativa oameni stiu mai bine viata mea, prin ce am trecut, ce am vazut, ce am trait. Am o povara pe suflet, ceva de care nu voi putea sa scap niciodata, nici credinta nu ma mai poate scapa. Am avut o copilaie frumoasa dar o adolescenta tulbure. Am crescut la bloc, m-am jucat pe scarile blocurilor cu prieteni mult mai mare decat mine. Cand eu ii chemam la joaca, ei deja lucrau, invarteau, combinau. Prietenii mei ce mai buni erau oameni dubiosi, ai putea sa ii consideri niste paria.
O mana de oameni imi mai dau speranta...uneori fara rost, ca viata iti rezerva tot felul de lucruri. De ce sa fiu optimist, cand nimic nu merge bine? De ce sa sper, cand nu mai are rost? De ce sa ma mai gandesc...cand ar trebui sa inchid ochii. Numai eu stiu cate lacrimi mi-au curs pe obraz. Unii spun ca speranta ar trebui sa moara prima...e mai usor de uitat. De ce sa ma mai strofac, cand vad atata rautate, atata rautate...atata sange, lacrimi si sudoare.
Unii ar zice ca intr-un oras mic nu se pot intampla multe, dar daca ar fi sa scriu o carte n-as avea pagini destule pentru a termina povestea vietii mele. Tu ce ai face cand nu mai sti ce sa crezi? Ce faci cand nu sti ce iti rezerva viitorul? Cati dintre voi s-ar trezi noaptea...dimineata...sa fumeze o tigara si sa dea o lacrima cand te gandesti la diferite secvente adunate pe tot parcursul vietii.
M-am saturat de orasul asta, de lumea asta, de viata asta de rahat...de atatea esecuri. De mult sper ca va fi bine, mi-am tot zis, am tot lasat sa se coaca, dar pentru ce? Lucrurile bune cica vina pentru cei care asteapta, eu de mult astept o raza de speranta, ceva care sa imi dea un impuls. De mult incerc sa ma adun, de mult mi-am plans de mila...de mult astept sa fie bine.
Pun pariu ca se putea mai bine, ca totul putea sa ia alta cale, sa nu fi ajuns sa imi vars amarul printre cuvintele acestui articol...si pun pariu ca atunci cand vei ajunge la randul asta...n-o sa intelegi ce-am spus. Nimeni nu va intelege vreodata...